Drumuri si popasuri – Fragment

Casa cu mediu predominant femenin: aşa spuneam că era casa noastră cînd m-am născut eu. Prăpădindu-se bunicul în împrejurări tragice, bunica Paraschiva s-a pomenit văduvă tînără, bogată, cu un copil care mai avea destul pînă la bărbăţie, într-o gospodărie mare, care cerea o mînă de bărbat. A fost deci o văduvă competitivă, şi în asemenea circumstanţe o soluţie ar fi fost să se recăsătorească: n-a făcut-o.
Virtuoasă, şi-a asumat comîndul şi s-a descurcat bărbăteşte pînă cînd tata i-a devenit un real sprijin. Evident, singură n-ar fi putut face faţă situaţiei dificile; în această împrejurare a luat-o pe lîngă ea pe cea care eu, deschizînd ochii în lume, am cunoscut-o sub numele de ,,baba Aniţa’’. Baba Aniţa a fost şi ea odată o fată, dar una dintre acelea căreia natura i-a refuzat totul: orfană şi rămasă pe drumuri de mică, cu un fizic şubred şi deşirat ca al unei plante crescută în umbră, cu o fizionomie disgraţioasă şi peltică la vorbă, cu o deformaţie mai mult decît evidentă a coloanei vertebrale, a slugărit de timpuriu la oraş. Era totuşi harnică şi cinstită, iar la stăpînii pe care i-a schimbat s-a ales cu deprinderi de bună gospodină. Am crescut şi pe braţele ei pînă pe la vîrsta de 4 ani. Populaţia tînără a casei noastre a început însă a creşte vertiginos ca număr, iar perspectiva spaţiului vital ce-l putea oferi unica cameră de locuit a casei ţărăneşti, ambianţa generală, au făcut-o pe bătrîna fată să-şi caute un rost în altă parte.

După ani, în 1945 sau 1946, a mai făcut o încercare, să suplinească după puterile ei golul lăsat în viaţa celor 7 copii de dispariţia mamei şi a binichii: n-a rezistat decît cîteva zile – minorii n-au putut s-o adopte, instinctiv au respins-o ca pe un organ străin. Lezată în intenţia ei mărinimoasă, ne-a părăsit pentru a doua şi pentru ultima dată. Am sesizat atunci drama din sufletul copiilor şi amărăciunea, desamăgirea femeii, dar, n-am intervenit.
În jurul bunichii, pe lîngă baba Aniţa şi tata, a crescut şi s-a ridicat ca fată încă o orfană: mătuşa Aspavia (Ispavia). Rămasă şi ea fără părinţi la vîrsta crudă împreună cu un frate nu mai înaintat în ani, au fost despărţiţi şi daţi pentru creştere şi educare altor familii, odată cu partea din avutul părintesc ce li se cuvenea.
Fetiţa bălaie şi slăbuţă, cu ochi albaştri şi voce nefiresc de înaltă şi debilă, a trecut sub ocrotirea bunichii. Tutorii şi-au asumat obligaţia ca pe lîngă creştere şi educare, să le asigure la vîrsta majoratului condiţiile materiale aşezării lor în rîndul gospodarilor satului, aceleaşi pe care le-ar fi avut de la părinţii fireşti: gospodărie băiatului şi zestre corespunzătoare fetei la vremea măritişului.
Cu mătuşa Ispavia bunica şi-a închegat o familie, care avea să graviteze în jurul ei mulţi ani. În legătură cu ea şi-a făurit visuri care au animat-o într-o muncă fără de ostoi şi preget. Din nefericire, nici propriul fiu şi nici această fată pe care a crescut-o în chip de mamă sub aripa sa, n-aveau să-i procure satisfacţia rîvnită, preţul renunţării ei la o recăsătorie. Înfrîngîndu-i orgoliul, i-au adus în schimb amărăciunea de care n-avea să scape pînă la sfîrşitul vieţii sale.
Fiul s-a căsătorit cu mama – frumuseţe rară dar, săracă – călcînd peste voinţa sa de a-i aduce noră pe potriva stării lui materiale; a fost o primă deziluzie, care a generat-o pe a doua. Căsătorundu-se tata, fata cunoaşte pe fratele mamei – unchiul Ion, fecior chipeş, voinic, elevat în comparaţie cu alţii de seama lui – de care se îndrăgosteşte iremediabil şi, majoră fiind, ignoră orbeşte sfaturile şi argumentele, căsătorindu-se în cele din urmă cu acesta. Se pare totuşi că pasiunea tinerilor a fost reciprocă şi sinceră, întrucît a durat peste ani. Bunica a sezizat însă în această căsătorie în exclusivitate interesul pentru zestrea fetei şi, mai ales, mirajul pămîntului. A fost a doua mare deziluzie a bunichii.
Pămîtul a întrat în posesia soţului odată cu căsătoria. Zestrea însă, avea să rămîie tabu în teanc pe ladă, cu hotărîrea nestrămutată de a reveni celei în drept ,,după moartea mea’’. Astfel, şi-a vărsat focul, mînia, necazul, procurîndu-şi o palidă satisfacţie.
Cele două soacre, de două ori înnemurite – prin căsătoria tatei şi a acestei fete – nu şi-au călcat niciodată pragurile cît au fost în viaţă şi s-au urît cu înverşunare. Ritualul nunţii fetei a avut un curs neobişnuit în datinile satului: alaiul mirelui venit pentru primirea miresei şi conducerea ei la altar, a găsit porţile zăvorîte. Mireasa a părăsit casa în care a crescut şi fetit cu ochii înroşiţi de plîns, fără binecuvîntarea celei ce i-a fost ca mamă şi… s-a dus la dragostea şi spre norocul ei.

A ieşit mîhnită din casa unei văduve şi a intrat plină de speranţe în a alteia: a bunichii mele după mamă, altă văduvă, de mulţi ani, cu opt copii, dintre care un băiat şi trei fete mari încă necăpătuiţi. La ora prînzului, mătuşa ocupa al şaptelea loc la masa vădivei. Curînd, relaţiile protocolare de circumstanţă au fost abandonate şi lucrurile au luat cursul obişnuitului – s-a simţit deodată străină, intrusă, inoportună. Apoi, naşterea unei fetiţe – a verişoarei Maria – şi mai apoi încă a unui băiat şi a altei fetiţe – Mircea – şi Stela – au tulburat şi mai mult raporturile. A răbdat totul, şi greul, şi umilinţele şi a sperat.
– ,,Cumnatele erau fete de măritat, primeau în casă peţitori… prezenţa scutecelor, mirosul exaltat iarna în casă de ele, scîncetele şi plînsetele copiilor, formau tot atîtea motive de iritare, declanşind replici cu sensuri străvezii sau ocolitoare, dar ascuţite, pizmaşe şi veninoase. Le primeam drept în inimă şi, făceam ceia ce-mi rămînea de făcut: tăceam şi răbdam. Noaptea spălam pelincile copiilor, apoi le înfăşuram peste mijloc şi le uscam aşa, în timp ce aşteptam pe furiş cu mîna pe leagăn, gata a domoli copilul trezit şi a preveni tulburarea somnului celorlalţi…’’.
La început, poprirea zestrei a fost acceptată cu nădejdea că bătrîna îşi va călca pe inimă cu timpul şi va reveni asupra hotărîrii iniţiale. Timpul însă n-a lucrat în favoarea celor ce sperau aşteptînd cu răbdare, iar locul răbdării s-a strecurat pe furiş şi cu efect coroziv îndoiala în suspiciune. Împinsă şi de nevoie, pisălogită poate de soţ sau poate şi de ceilalţi, a lăsat într-un timp la o parte mîndria şi, pocăită, s-a întors la fosta-i casă să ceară ce i se cuvenea. N-a ieşit niciodată din limitele bunei cuviinţe, a respectului, a argumentărilor timide, a umilinţei chear; coarda solicitată a rămas însă nesimţitoare. Convinsă în cele din urmă de inutilitatea intervenţiilor, a acceptat lunga aşteptare impusă. Pe atunci prinsesem a ţine minte: o am în faţa ochilor spăşită, stînd pe laiţă, cu cotul pe masă, cu privirea tulburată. După ce pleca mătuşa, bunica rămînea mult timp într-o agitaţie ciudată, buzele-i murmurau vorbe neînţelese, întovorăşite de gesturi energice, iar ochii îi fulgerau. Într-un tîrziu se liniştea, dar rămînea mută şi absentă pentru un alt timp. În ziua aceea nu mă puteam lipi de ea.
Pe braţele firavei fete, ea însăşi crescută pe braţe străine, mi-am petrecut în desfăt primii ani, cînd părinţii plecaţi la truda cîmpului mă încredinţau ei. Eram rău de mic – povesteşte ea – şi greu putea să-mi între în voie. Cînd epuiza orice nădejde de a mă ogoi, mă abandona din braţe în mijlocul casei. Atunci izbucneam în răcnete isterice şi înroşindu-mă ca racul fiert, ajungeam de-a rostogolul pînă în fundul subpatului; nebăgat în seamă, urma potolirea, apoi metodic repetate, abandonarea şi tratamentul cu indiferenţă au dus la lecuire de nărav.
Mătuşa Ispavia trăieşte şi acum, femeie bătrînă şi istovită. Limpezimea de altădată a ohilor ei albaştri s-a trecut demult, şi acum cată tulbure. Are pensie de la CAP 100 lei pe lună şi îşi petrece zilele ajutîndu-şi după puterile ei fata cea mai mică, Steluţa, fata care-i seamănă bucăţică ruptă ţi care la rîndu-i are acum patru fetiţe. De le vezi pe toate laolaltă – bunică mamă şi nepoţele – ai impresia că vezi icoana mătuşii zugrăvită de mîna unui maistru, icoană ce o raflectă pe diferite trepte ale vremii scurse peste ea.
Uncheşul Ion, mîndrul flăcău de altădată este şi el vechi pensionar, cu îndeletniciri restrînse. Omul aparent impasibil, pe care nu-l poate tulbura nimic ;
– ,,Unchiule, vaca matale a scăpat în trifoi şi a crăpat adineori!’’.
– Apăi dă, na, ce să-i faci? Aşa-i!’’. Şi nu-i trădează emoţia, decît poate mişcarea moale cu care scoate de sub brîu pachetul de ţigări.
– ,,Unchiule, ai aflat că lozul cela, pe care l-ai cumpărat săptămîna trecută de la cooperativă, e cîştigător? O mie de lei!!’’
– ,,Apăi dă, na, ce să-i faci? Aşa-i!’’ Şi impasibil, îşi afundă ţigara în ţigaretul de cireş pe jumătate pîrlit. Ia cînd după mulţi ani, reîntălnindu-l, l-am întrebat de sănătate, a răspuns:
– ,,Apăi eu, dă, na, ce să fac? Ca chestie, bine, mulţumim de întrebare. ,,Ca chestie’’ este o achiziţie la vocabularul său încă din tinereţe, şi expresia e plasată frecvent şi unde te aştepţi mai puţin, continuă el, iaca, baba asta a me, mătuş-ta Ispavia, s-o ticăloşit rău’’.
Mi-am propus, cînd am început să înşir aceste rînduri, să dau conţinutului un caracter auto-biografic. Mi-am propus ca în înlănţuirea aducerilor aminte să nu exagerez nimic într-un sens sau altul, pentru a nu altera cu bună ştiinţă culoarea imaginilor ce şi le va forma cel ce va rămîne în posesia paginilor după ce voi lua drumul inevitabil al ascendenţilor. Scriu din dorinţa de a tergiversa o clipă aşternerea uitării asupra-mi, de a mai dăinui în memoria urmaşilor (şi numai în a lor), de a-mi uşura prin aceste mărturisiri regretul iminenţei saltului în imensitatea neantului, pentru a diminua în măsura posibilului teama apropierii de obştescul exod, recurgînd la auto-amăgire.

Am insistat asupra chipului fizic şi spiritual al bunichii după tată şi voi mai reveni asupra ei, pentrucă în chipul acestei femei, în particularităţile ei paşnice, în tot ce o priveşte, surprind fără echivoc atavismul, pentrucă mă urmăreşte cu insistenţă căpruiul ochilor ei, căutătura, expresia lor, pentrucă în delirul muribundei am fost pomenit numai eu, în cuvinte încărcate de grijă pentru mine, pentrucă ochii mei înfricoşaţi i-au urmărit într-o noapte tîrzie de iarnă agoia, răsuflarea din ce în ce mai rară şi pierdută, ultimul oftat stins, ultima zvîcnire a muşchilor, înlemnirea în veşnicie. Era în anul 1945, începutul celei mai triste cotituri din viaţa a 7 copii, dintre care unul sugar, în legăn. Pentrucă ea, cu răbdare, dar uneori cu asprime şi intrasigenţă, mi-a fost primul învăţător, deschizătoarea primelor mele orizonturi în cunoaştere.
X
De la bunica ştiu că sînt fiul lui Gheorghe, care a fost fiul lui Dumitru, care la rîndul lui a fost fiul lui Simion şi al soţiei sale Maria. Simion şi Maria rămîn însă pentru mine doar două nume, încheind cu asta cunoştinţele mele privind arborele genealogic, şi orice strădanie de a coborî în adîncul trecutului de la ei încolo e sortită eşecului.
Bunicul Dumitru a lăsat după el urme mai multe decît nimic, şi mai puţine decît necesarul pentru o reprezentare plastică cît de cît veridică.

A fost odata